Despre perfecționism, excelență și momentul în care standardele înalte încep să ne coste

1. De ce lumea performanței este un teren atât de fertil pentru perfecționism?

În lumea performanței există aproape întotdeauna loc pentru „mai bine”. O frază muzicală poate fi mai atent construită, o mișcare poate deveni mai precisă, un timp poate fi îmbunătățit, o prezentare poate fi mai convingătoare. Pe măsură ce devenim mai buni, învățăm să observăm diferențe pe care înainte nici măcar nu le sesizam.

Asta este o parte firească a progresului. Ca să evoluăm, avem nevoie să vedem distanța dintre ceea ce facem acum și ceea ce vrem să putem face. Repetăm, primim feedback, corectăm, încercăm din nou.

Pentru un muzician, poate fi o problemă de intonație sau o frază care nu are încă direcția dorită. În sport, câteva sutimi sau o decizie luată într-o fracțiune de secundă pot deveni obiectul următoarelor ore de antrenament. În mediul academic, o notă foarte bună poate fi urmată imediat de întrebarea: „Unde am pierdut punctele?”

Este un mediu în care standardele înalte au sens. Dar standardele înalte și perfecționismul nu sunt același lucru.

Ce numim, de fapt, perfecționism?

Literatura de specialitate descrie perfecționismul ca pe un fenomen cu mai multe componente. Frost et al. (1990) au arătat că el poate cuprinde standarde personale foarte ridicate, dar și preocuparea intensă față de greșeli, îndoiala legată de propriile acțiuni și evaluarea critică a performanței.

Perfecționismul nu se vede, așadar, doar în cât de sus punem ștacheta, ci și în ceea ce se întâmplă atunci când simțim că am rămas sub ea.

„Mi-ar plăcea să fac foarte bine” și „trebuie să fac impecabil” pot părea formulări apropiate. În prima există un obiectiv. În cea de-a doua, obiectivul începe să capete forma unei cerințe.

Hewitt și Flett (1991) au descris trei direcții ale perfecționismului: orientat spre sine, când îmi cer mie să fiu perfect; orientat spre ceilalți, când le cer lor să atingă standarde foarte ridicate; și prescris social, când trăiesc cu sentimentul că ceilalți se așteaptă ca eu să fiu perfect.

Ultima formă devine deosebit de interesantă în lumea performanței. Profesorul, antrenorul, juriul sau publicul nici măcar nu trebuie să ceară explicit perfecțiunea. Este suficient ca performerul să perceapă evaluarea în acești termeni.

Mor et al. (1995) au studiat 87 de artiști profesioniști, în principal muzicieni clasici și actori. Perfecționismul orientat spre sine și cel prescris social s-au asociat cu mai multă anxietate debilitantă de performanță. Forma prescrisă social s-a asociat și cu o satisfacție mai redusă și cu mai puțină stare de bine legată de performanță.

Lumea performanței adună multe dintre condițiile în care aceste mecanisme pot fi alimentate: standarde ridicate, evaluare, comparație, feedback repetat și greșeli care devin vizibile tocmai în momentul în care suntem evaluați.

Hall și Hill (2012) arată că și mediul în care se dezvoltă performerul contează. Un climat dominat de comparație, rezultate și critica greșelilor poate favoriza o raportare mai rigidă la performanță. Un mediu centrat pe învățare și progres personal oferă greșelii o altă semnificație: devine informație pentru ceea ce urmează.

Pe parcurs se poate instala astfel o regulă diferită: nu este suficient să urmăresc un standard foarte înalt; trebuie să îl ating.

Și aici apare unul dintre cele mai puternice argumente în favoarea perfecționismului:

„Dar perfecționismul m-a adus până aici.”

2. „Dar perfecționismul m-a adus până aici”

Pentru cineva care performează la un nivel înalt, ideea de a renunța la perfecționism poate suna mai degrabă amenințător decât eliberator. Dacă tocmai exigența și impulsul de a face mereu puțin mai bine au însoțit progresul, de ce ai vrea să schimbi ceva?

Să repeți până când un pasaj este stabil. Să revii la antrenament după o competiție bună pentru că știi unde mai poți câștiga. Să continui să lucrezi la o prezentare chiar dacă ceilalți spun că este deja foarte bună.

Toate acestea pot contribui la performanță. Iar după ani în care disciplina, standardele înalte, atenția la detalii și autocritica au mers împreună, devine greu să le mai separăm.

Hill et al. (2015) au surprins această ambivalență în interviuri cu sportivi, muzicieni și dansatori de nivel înalt care se identificau drept perfecționiști. Participanții descriau perfecționismul ca pe o sursă de motivație, disciplină și dorință constantă de îmbunătățire și îl considerau o parte importantă a realizărilor lor. În aceeași experiență apăreau însă presiunea, anxietatea, dificultatea de a se opri și nemulțumirea chiar și după o performanță bună.

Lucrurile care ne-au ajutat și lucrurile care ne-au costat au crescut împreună.

Dar faptul că perfecționismul este perceput ca parte a succesului nu ne spune ce anume din el a contribuit la acel succes. Studiul lui Hill surprinde felul în care performerii își explicau propriul parcurs, nu demonstrează că nevoia de perfecțiune le-a produs performanța.

De aici apare o întrebare mai interesantă: cât din ceea ce atribuim perfecționismului aparține, de fapt, muncii, perseverenței și standardelor înalte?

Dezbaterea există de mult în literatura de specialitate. Hewitt și Flett au atras atenția asupra riscului de a numi „perfecționism sănătos” ceea ce ar putea fi, mai simplu, urmărirea excelenței: ambiția și dorința de a face foarte bine, fără cerința ca rezultatul să fie perfect (Benson, 2003).

În loc de „M-a ajutat perfecționismul să ajung aici?”, putem întreba:

„Ce anume din ceea ce am numit perfecționism m-a ajutat să ajung aici?”

Pentru a răspunde, trebuie să separăm două lucruri care pot arăta foarte asemănător din exterior: urmărirea excelenței și urmărirea perfecțiunii.

3. Excelență sau perfecțiune?

O parte a literaturii despre perfecționism distinge între urmărirea unor standarde foarte înalte (perfectionistic strivings) și preocuparea față de greșeli, îndoială și reacțiile negative la imperfecțiune (perfectionistic concerns).

Stoeber et al. (2007) au găsit la sportivi că reacțiile negative la imperfecțiune se asociau constant cu mai multă anxietate competițională și cu mai puțină încredere în sine. Urmărirea unor standarde foarte înalte, privită separat, nu prezenta același tipar.

Cercetări mai recente au dus distincția mai departe, separând excellencismul de perfecționism. Excelența presupune urmărirea unor standarde foarte înalte, dar realizabile. Perfecționismul împinge reperul către un rezultat ideal, în care „foarte bine” începe să-și piardă valoarea în comparație cu „perfect”.

Racine et al. (2024) au analizat această diferență la studenți la muzică. Atunci când cele două au fost studiate separat, excelența nu s-a asociat semnificativ cu anxietatea de performanță muzicală, în timp ce perfecționismul s-a asociat cu mai multă anxietate, în special cognitivă.

Studiul nu a măsurat calitatea obiectivă a performanței, deci nu ne spune cine cânta mai bine. Arată însă ceva important: a vrea să faci foarte bine și a avea nevoie să faci perfect nu sunt psihologic același lucru.

Iar perfecționismul are o particularitate importantă: poate muta punctul de sosire.

4. Când „mai bine” începe să coste

Dacă lucrurile ies prost, concluzia poate fi: „Trebuia să mă pregătesc mai mult.”

Dacă ies bine: „Puteam să fac și mai bine.”

În ambele situații, răspunsul riscă să fie același: mai mult.

Modelul cognitiv al perfecționismului clinic descris de Shafran et al. (2002) explică acest mecanism. Atunci când evaluarea personală depinde excesiv de atingerea unor standarde exigente, eșecul poate fi citit ca dovadă că nu am făcut suficient, iar succesul poate fi minimalizat sau urmat de ridicarea standardului.

Atingerea obiectivului nu aduce astfel întotdeauna și sentimentul că am făcut destul.

Capacitatea de a observa ce poate fi îmbunătățit este esențială pentru performanță. Dificultatea apare când nu mai avem un criteriu suficient de stabil pentru a decide că, pentru moment, am făcut destul.

Hall și Hill (2012) descriu relația dintre standardele rigide, preocuparea față de greșeli, îndoiala privind propria pregătire și dificultatea de a considera o sarcină satisfăcător încheiată.

Două ore suplimentare de muncă pot arăta identic din exterior și pot avea funcții foarte diferite:

„Mai lucrez pentru că știu concret ce vreau să îmbunătățesc.”

sau

„Mai lucrez pentru că încă nu mă simt suficient de pregătit și vreau să fiu sigur că nu voi greși.”

În primul caz, munca răspunde unei nevoi a sarcinii. În al doilea, începe să răspundă și nevoii de a reduce îndoiala.

Dacă succesul mută ștacheta, iar greșeala confirmă că mai avem de muncit, „mai bine” își pierde punctul de sosire.

Și apare următoarea întrebare: dacă perfecționismul ne face să muncim atât de mult, ne face și să performăm mai bine?

5. Perfecționismul chiar ne face să performăm mai bine?

Cercetarea oferă un răspuns mai nuanțat decât un simplu „da” sau „nu”.

Stoeber și Eismann (2007) au studiat 146 de tineri muzicieni și au găsit că străduința spre perfecțiune se asocia cu mai mult efort, motivație și rezultate mai bune, inclusiv cu realizări în competiții muzicale. Reacțiile negative la imperfecțiune se asociau însă mai ales cu distresul.

Rezultatul ridică exact întrebarea construită până aici: cât din acest avantaj aparține perfecționismului și cât aparține urmăririi excelenței?

Goulet-Pelletier et al. (2022) au încercat să le separe în două studii care au evaluat gândirea creativă. Participanții orientați spre excelență au obținut rezultate mai bune la sarcini de gândire divergentă și asociativă decât cei orientați spre perfecțiune. Odată ce excelența a fost luată în calcul separat, perfecțiunea nu a adus un avantaj suplimentar; dimpotrivă, s-a asociat cu performanțe mai slabe la aceste sarcini.

Autorii discută câteva posibile explicații. Căutarea rezultatului perfect poate favoriza folosirea unor strategii deja cunoscute și sigure, analiza excesivă a propriilor răspunsuri sau dificultatea de a explora variante incerte. Îndoielile și preocupările legate de evaluare pot consuma, la rândul lor, resurse cognitive care ar putea fi folosite pentru sarcină.

Studiul nu a evaluat performanța muzicală sau sportivă, așa că rezultatele nu pot fi transferate direct pe scenă sau în competiție. Dar aduc o nuanță importantă: un standard mai rigid și mai apropiat de perfecțiune nu produce automat o performanță mai bună. Flexibilitatea cu care urmărim un standard foarte înalt poate conta la fel de mult ca standardul însuși.

Datele lui Mor et al. (1995) completează imaginea dintr-o altă direcție. La artiștii profesioniști studiați, anumite forme ale perfecționismului s-au asociat cu mai multă anxietate debilitantă și cu mai puțină satisfacție legată de performanță, fără să apară un avantaj clar în evaluarea progresului artistic. Măsura performanței era însă subiectivă, astfel încât concluziile privind rezultatul trebuie privite cu precauție.

Privite împreună, aceste rezultate complică ideea că presiunea perfecționistă este prețul necesar al performanței. Standardele înalte, efortul și dorința de progres pot susține performanța. Cerința perfecțiunii nu pare să adauge automat ceva valoros peste ele.

O întrebare mai utilă decât „Perfecționismul funcționează?” ar putea fi:

„Ce anume din felul în care mă pregătesc îmi susține performanța — și ce reprezintă doar prețul pe care am învățat să îl plătesc pentru ea?”

6. Alternativa la perfecționism nu este mediocritatea

Pentru cineva obișnuit cu performanța, renunțarea la perfecționism poate suna ca o invitație de a-i păsa mai puțin.

Munca, disciplina, perseverența și dorința de a crește pot însă rămâne. Ceea ce se schimbă este relația cu standardul: el poate funcționa ca o direcție pentru progres, în loc să devină un criteriu rigid pe care trebuie să îl atingem de fiecare dată.

O greșeală poate spune „aici mai am ceva de lucrat”, în loc de „asta nu trebuia să mi se întâmple”. Un rezultat bun poate fi recunoscut înainte de a fi desfăcut în toate lucrurile care ar fi putut ieși mai bine. Iar pregătirea se poate încheia atunci când și-a îndeplinit scopul, chiar dacă a rămas o doză de incertitudine.

Cum arată asta în practică?

1. Stabilește ce înseamnă „destul” înainte să începi

Perfecționismul mută ușor linia de sosire. Ajută să stabilim dinainte un criteriu concret pentru ceea ce vrem să facem.

În loc de „lucrez până când simt că este perfect”, putem defini un obiectiv observabil: termin două variante ale prezentării, fac trei simulări ale probei, lucrez tehnic două elemente care îmi creează dificultăți sau revizuiesc materialul o singură dată înainte să îl trimit.

La final, întrebarea devine „am făcut ceea ce mi-am propus?”, nu „mai există ceva ce aș putea îmbunătăți?”. La ultima întrebare, aproape întotdeauna va exista un „da”.

2. Transformă judecata în informație

După o greșeală, perfecționismul ne poate duce repede spre concluzii globale: „am fost slab”, „m-am făcut de râs”, „la nivelul meu nu ar trebui să greșesc așa”.

Pentru performanță este mai util să coborâm de la verdict la informație:

Ce s-a întâmplat concret? Ce a contribuit la asta? Ce pot ajusta data viitoare?

Ai pierdut ritmul într-un pasaj? Ai grăbit ultimele minute ale prezentării? Ai luat o decizie proastă într-un moment al competiției? Ai rămas blocat la un examen pe un anumit tip de problemă?

Fiecare oferă ceva cu care putem lucra. „A fost un dezastru” nu ne spune ce avem de făcut mai departe.

3. Fă loc și lucrurilor care au funcționat

Mintea perfecționistă găsește foarte repede ce putea fi mai bine. După performanță, merită să facem deliberat loc și informației despre ceea ce a funcționat.

O regulă simplă poate fi:

două lucruri care au mers bine + un lucru pe care vreau să îl ajustez.

Nu este gândire pozitivă și nici o încercare de a cosmetiza rezultatul. Este o analiză mai completă. Dacă observăm exclusiv ce a mers prost, pierdem inclusiv informația despre strategiile și comportamentele pe care merită să le repetăm.

Poate cea mai importantă idee rămâne aceasta: perfecționismul nu deține monopolul asupra performanței.

Putem munci mult, putem avea standarde foarte înalte și putem continua să vrem să devenim mai buni. Progresul nu cere însă ca fiecare greșeală să devină o amenințare, fiecare reușită să fie urmată imediat de un standard mai înalt și fiecare pregătire să continue până când dispare orice îndoială.

„Mai bine” poate rămâne o direcție. Nu trebuie să devină o destinație care se mută de fiecare dată când ajungem la ea.