Despre growth mindset, performanță și felul în care interpretăm dificultatea

La începutul cercetărilor sale, Carol Dweck le-a dat unor copii o serie de puzzle-uri. Primele puteau fi rezolvate destul de ușor. Apoi, treptat, problemele deveneau tot mai dificile.

Dweck era interesată de felul în care copiii reacționează la eșec. Se aștepta să observe strategii diferite prin care aceștia încearcă să facă față frustrării. Numai că unii dintre ei au făcut ceva ce a surprins-o: nu păreau să trăiască dificultatea ca pe un eșec.

Un băiat de zece ani, confruntat cu problemele dificile, și-a frecat mâinile și a spus încântat că îi plac provocările. Un alt copil spera ca sarcina să fie și instructivă. Pentru Dweck, reacțiile lor ridicau o întrebare importantă: cum se face că, în fața aceleiași dificultăți, unii oameni devin curioși, iar alții încep să se îndoiască de propriile capacități? (Dweck, 2006).

Întrebarea devine cu atât mai interesantă în performanță.

Imaginează-ți doi muzicieni care se împotmolesc în același pasaj. Doi sportivi care pierd o competiție importantă. Doi studenți care primesc o notă mult sub așteptări. Doi oameni care ies dintr-o prezentare știind că lucrurile nu au mers așa cum și-ar fi dorit.

Faptul este același:

ceva nu a ieșit.

Dar ceea ce înseamnă acel moment poate fi foarte diferit.

Nu sunt suficient de bun pentru asta.

sau

Ce anume nu funcționează încă?

Nu sunt doar două moduri de a formula același lucru și nici o variantă pesimistă și una optimistă. Se schimbă sensul pe care îl dăm experienței.

În primul caz, ceea ce s-a întâmplat începe să spună ceva despre capacitatea mea. În al doilea, rămâne deschisă întrebarea despre ce am de învățat, exersat sau ajustat.

Din perspectiva aceasta mă interesează growth mindset: nu ca promisiune că vom reuși dacă muncim suficient, ci ca posibilitate de a flexibiliza felul în care interpretăm experiențele prin care trecem atunci când încercăm să devenim mai buni.

De la „ce mi-a ieșit” la „ce spune asta despre mine?”

Termenii fixed mindset și growth mindset sunt asociați astăzi cu cercetările lui Carol Dweck, însă ideile din spatele lor au început să fie studiate cu mult înainte ca aceste denumiri să devină populare.

Încă din anii 1970, Dweck cerceta felul în care oamenii reacționează la dificultate și eșec, iar în anii 1980 atenția s-a îndreptat tot mai mult spre credințele pe care le avem despre propriile capacități.

În 1988, împreună cu Ellen Leggett, vorbea despre entity theory (abilitate fixă) și incremental theory (abilitate dezvoltabilă): două perspective diferite asupra aceleiași întrebări — ce pot face astăzi spune ceva definitiv despre capacitatea mea sau doar despre locul în care mă aflu acum? (Dweck & Leggett, 1988).

În anii următori, aceste idei au fost dezvoltate în cercetările despre implicit theories — credințe, adesea puțin conștientizate, despre cât de stabile sau modificabile sunt anumite caracteristici umane, precum inteligența sau abilitățile. Mai târziu, termenii fixed mindset și growth mindset au făcut această distincție cunoscută unui public mult mai larg, mai ales odată cu publicarea cărții Mindset (Dweck, 1999, 2006).

Într-o perspectivă fixă, capacitatea este văzută ca relativ stabilă: ai o anumită inteligență, un anumit talent, o anumită abilitate. Într-o perspectivă orientată spre dezvoltare, nivelul actual nu este considerat definitiv, iar abilitățile pot continua să se dezvolte prin învățare, practică și experiență.

Diferența devine importantă mai ales atunci când lucrurile nu merg bine.

O meta-analiză realizată de Burnette și colaboratorii (2013), care a reunit 113 eșantioane independente și peste 28.000 de participanți, arată că aceste credințe sunt asociate cu felul în care oamenii își stabilesc obiectivele și cu strategiile de autoreglare pe care le folosesc. Relațiile devin mai importante tocmai în situații în care apare o amenințare, precum eșecul sau feedbackul negativ.

Există însă o nuanță importantă. Fixed mindset și growth mindset nu descriu două categorii rigide de oameni. Aceeași persoană poate avea credințe diferite despre capacități diferite și în contexte diferite.

Poți crede că inteligența se dezvoltă, dar că talentul muzical „ori îl ai, ori nu îl ai”. Poți privi tehnica instrumentală ca pe ceva ce se construiește, dar să consideri prezența scenică o calitate cu care te naști.

De aceea, mi se pare mai util să privim mindset-ul ca pe o lentilă prin care interpretăm ceea ce ni se întâmplă, nu ca pe încă o etichetă pe care să ne-o lipim.

Mai ales că etichetele care ne limitează nu sunt întotdeauna negative.

Când „sunt talentat” devine ceva ce trebuie demonstrat

„Ești foarte inteligent.”

„Ai talent.”

„Tu ai fost întotdeauna bun la asta.”

Sunt lucruri pe care, în general, ne place să le auzim. Uneori devin chiar parte din felul în care ne descriem: eu sunt omul bun la matematică, eu am ureche muzicală, eu sunt cel care se descurcă sub presiune.

Problema poate apărea atunci când o astfel de descriere devine ceva ce simțim că trebuie să confirmăm prin următoarea performanță.

Mueller și Dweck (1998) au urmărit ce se întâmplă atunci când, după o reușită, copiii primesc tipuri diferite de laudă. Unii erau lăudați pentru inteligență, iar alții pentru efort. Lauda era pozitivă în ambele cazuri, dar mesajul implicit era diferit: într-un caz succesul era legat de ceva ce copilul este, în celălalt de ceva ce copilul a făcut.

Diferențele au devenit mai clare când copiii s-au confruntat ulterior cu dificultatea. Cei lăudați pentru inteligență s-au orientat mai mult către obiective prin care își puteau demonstra capacitatea. După eșec, au arătat mai puțină persistență și plăcere pentru sarcină, au atribuit mai mult rezultatul lipsei de abilitate și au avut performanțe ulterioare mai slabe decât copiii lăudați pentru efort (Mueller & Dweck, 1998).

Studiul a fost realizat cu copii și într-un context academic, deci nu putem transfera automat rezultatele asupra unui performer adult. Dar ridică o întrebare interesantă: ce se întâmplă când succesul începe să confirme o trăsătură pe care simțim apoi că trebuie să o demonstrăm din nou?

„Sunt talentat” pare opusul lui „nu sunt talentat”, dar ambele pot porni de la aceeași presupunere: talentul este ceva ce ai sau nu ai.

Într-un caz încerc să demonstrez că îl am. În celălalt presupun că îmi lipsește.

În performanță, situația devine cu atât mai interesantă cu cât, pe măsură ce evoluăm, se schimbă și mediile în care performăm. Poți fi cel mai bun dintr-un grup și, tocmai pentru că ai fost suficient de bun, să ajungi într-un altul în care aproape toți au fost cândva „cei mai buni”.

Copilul talentat ajunge la facultate. Sportivul foarte bun ajunge într-o competiție mai puternică. Muzicianul câștigă o audiție și intră într-o orchestră de profesioniști.

Uneori, tocmai evoluția ne duce în locurile în care devine mai greu să ne simțim competenți.

Iar atunci când rezultatele nu mai confirmă la fel de ușor eticheta, poate apărea întrebarea:

Dacă trebuie să muncesc atât de mult, poate nu sunt atât de talentat.

Dacă ceilalți se descurcă mai repede, poate eu nu sunt suficient de bun.

O experiență dificilă începe astfel să primească o explicație foarte precisă. Nu doar astăzi nu mi-a ieșit, ci nu mi-a ieșit pentru că atât pot.

Și tocmai această trecere merită observată.

Aceeași experiență, mai multe concluzii posibile

Flexibilizarea nu înseamnă să găsim de fiecare dată o interpretare mai plăcută.

Uneori feedbackul spune într-adevăr că nivelul nostru nu este încă suficient pentru ceea ce încercăm să facem. Uneori am fost mai slab pregătiți. Uneori altcineva a performat mai bine. Uneori strategia pe care am ales-o pur și simplu nu funcționează.

Diferența este că aceste informații nu trebuie să primească imediat o singură explicație definitivă.

Asta se vede inclusiv în cercetările din zona performanței muzicale. Smith (2005) a studiat 344 de studenți instrumentiști și a găsit că o concepție mai fixă asupra abilității muzicale era asociată mai mult cu preocuparea pentru demonstrarea competenței sau evitarea expunerii incompetenței și mai puțin cu orientarea spre sarcină. La rândul ei, orientarea spre sarcină era asociată cu utilizarea mai frecventă a majorității strategiilor de studiu investigate.

Studiul este corelațional, deci nu putem spune că un anumit mindset a produs aceste comportamente. Dar deschide o distincție interesantă pentru performanță:

nu doar cât muncesc contează, ci și ce fac atunci când munca mea nu produce rezultatul pe care îl aștept.

Dacă ceva nu funcționează, pot repeta același lucru de încă douăzeci de ori. Dar pot și să încetinesc, să fragmentez problema, să schimb strategia, să cer feedback sau să verific dacă problema pe care încerc să o rezolv este într-adevăr cea care mă blochează.

Chen și colaboratorii (2020) au studiat separat această tendință, pe care au numit-o strategic mindset: disponibilitatea de a căuta alte strategii atunci când progresul este insuficient. În studiile lor, această orientare s-a asociat cu folosirea mai frecventă a strategiilor metacognitive și cu un progres mai bun către obiective.

Este important că autorii o tratează ca pe ceva distinct de growth mindset.

A crede că mă pot dezvolta nu înseamnă automat că știu cum să mă dezvolt.

Uneori progresul cere să continui.

Alteori cere să te întrebi: ce altceva pot încerca?

Când greșeala devine informație

Aceeași flexibilitate devine importantă și după ce am greșit.

Mangels și colaboratorii (2006) au urmărit ce se întâmplă după ce oamenii află că au răspuns greșit. Participanții aveau convingeri diferite despre inteligență: unii o considerau mai degrabă o capacitate fixă, alții una care poate fi dezvoltată.

La prima testare, cele două grupuri au avut performanțe aproape identice.

Diferența a apărut după greșeală.

Folosind măsurători electrofiziologice, cercetătorii au observat diferențe în procesarea feedbackului. Participanții cu o perspectivă fixă au acordat relativ mai multă atenție informației despre faptul că răspunsul fusese corect sau greșit, dar mai puțină procesare informației corective care urma — adică tocmai informației care le-ar fi permis să afle răspunsul. La retestarea neașteptată, participanții orientați spre dezvoltare au corectat mai multe dintre erorile inițiale (Mangels et al., 2006).

Studiul nu demonstrează că un growth mindset ne face automat să învățăm mai bine din orice greșeală. Dar surprinde o diferență relevantă:

după ce aflu că am greșit, ce devine important pentru mine?

Ce spune greșeala despre capacitatea mea?

Sau ce informație îmi oferă despre ceea ce fac?

Nu trebuie să alegem artificial a doua întrebare și să ignorăm prima. În performanță avem nevoie și de evaluare realistă. Uneori trebuie să știm pur și simplu că nivelul nostru nu este suficient.

Dar dacă verdictul încheie analiza, informația care ar putea urma după el riscă să nu mai aibă unde să intre.

Growth mindset nu înseamnă „poți orice dacă vrei”

Popularitatea conceptului de growth mindset a făcut uneori ca promisiunea lui să devină mai mare decât ceea ce spune teoria — și decât ceea ce arată cercetarea.

O perspectivă orientată spre dezvoltare nu presupune că toți avem aceleași aptitudini sau același potențial și nici că efortul poate anula orice limită. Dweck (2006) subliniază că oamenii diferă prin aptitudini, interese și temperament și că nu putem ști dinainte până unde se poate dezvolta o anumită persoană.

Dezvoltabil nu înseamnă nelimitat.

Și nici cercetările asupra intervențiilor de growth mindset nu susțin ideea unei formule simple prin care schimbarea credințelor produce automat performanță.

Meta-analize recente au găsit efecte mici și dependente de populație, context și felul în care intervențiile sunt implementate, iar autorii continuă să dezbată inclusiv robustețea acestor efecte (Burnette et al., 2023; Macnamara & Burgoyne, 2023).

Poate că întrebarea utilă nu este, așadar, „funcționează growth mindset?”, ca și cum ar fi o tehnică pe care o aplicăm pentru a obține rezultate.

Mai interesant este ce ne permite să facem cu experiențele prin care trecem.

Să îi spui unui performer care nu reușește ceva „trebuie doar să muncești mai mult” poate fi la fel de puțin folositor ca a-i spune că nu are talent.

Uneori este nevoie de mai multă practică. Alteori de altă strategie, feedback, recuperare, ajutor sau timp. Și uneori trebuie să acceptăm că există limite reale.

Flexibilitatea nu constă în a presupune că orice obstacol poate fi depășit.

Constă în a nu decide prea repede ce înseamnă obstacolul pe care tocmai l-am întâlnit.

Unde mă aflu acum?

În performanță suntem măsurați permanent. Avem note, audiții, concursuri, rezultate, cronometre, feedback, comparații și reacțiile celorlalți.

Avem nevoie de ele. Ne spun lucruri reale despre nivelul nostru.

Dificultatea apare atunci când unui rezultat îi cerem să răspundă la mai multe întrebări decât poate.

„Am avut o performanță slabă astăzi” poate deveni „nu sunt suficient de bun”.

„Mi-a luat mult să învăț asta” poate deveni „nu am talent”.

„Am fost foarte bun” poate deveni „trebuie să demonstrez că sunt mereu foarte bun”.

În toate aceste variante, luăm un moment dintr-un proces și îi cerem să spună ceva definitiv despre ceea ce urmează.

O perspectivă orientată spre dezvoltare nu presupune să ne convingem că suntem extraordinari. Uneori presupune exact contrariul: să putem vedea destul de limpede unde ne aflăm, inclusiv ceea ce încă nu știm sau nu putem face, fără să pretindem că știm deja ce spune asta despre întregul drum.

Aici sunt acum. Ce îmi spune locul acesta despre ce am de construit mai departe?

La începutul cercetărilor sale, Dweck a fost surprinsă de copiii care întâlneau puzzle-uri pe care nu știau să le rezolve și, în loc să considere că au eșuat, deveneau interesați de provocare.

Poate că aceasta este una dintre cele mai simple imagini ale flexibilității despre care vorbim.

Referințe:

Burnette, J. L., O’Boyle, E. H., VanEpps, E. M., Pollack, J. M., & Finkel, E. J. (2013). Mind-sets matter: A meta-analytic review of implicit theories and self-regulation. Psychological Bulletin, 139(3), 655–701. https://doi.org/10.1037/a0029531

Burnette, J. L., Billingsley, J., Banks, G. C., Knouse, L. E., Hoyt, C. L., Pollack, J. M., & Simon, S. (2023). A systematic review and meta-analysis of growth mindset interventions: For whom, how, and why might such interventions work? Psychological Bulletin, 149(3–4), 174–205. https://doi.org/10.1037/bul0000368

Chen, P., Powers, J. T., Katragadda, K. R., Cohen, G. L., & Dweck, C. S. (2020). A strategic mindset: An orientation toward strategic behavior during goal pursuit. Proceedings of the National Academy of Sciences, 117(25), 14066–14072. https://doi.org/10.1073/pnas.2002529117

Dweck, C. S. (1999). Self-theories: Their role in motivation, personality, and development. Psychology Press.

Dweck, C. S. (2006). Mindset: The new psychology of success. Random House.

Dweck, C. S., & Leggett, E. L. (1988). A social-cognitive approach to motivation and personality. Psychological Review, 95(2), 256–273. https://doi.org/10.1037/0033-295X.95.2.256

Macnamara, B. N., & Burgoyne, A. P. (2023). Do growth mindset interventions impact students’ academic achievement? A systematic review and meta-analysis with recommendations for best practices. Psychological Bulletin, 149(3–4), 133–173. https://doi.org/10.1037/bul0000352

Mangels, J. A., Butterfield, B., Lamb, J., Good, C., & Dweck, C. S. (2006). Why do beliefs about intelligence influence learning success? A social cognitive neuroscience model. Social Cognitive and Affective Neuroscience, 1(2), 75–86. https://doi.org/10.1093/scan/nsl013

Mueller, C. M., & Dweck, C. S. (1998). Praise for intelligence can undermine children’s motivation and performance. Journal of Personality and Social Psychology, 75(1), 33–52. https://doi.org/10.1037/0022-3514.75.1.33

Smith, B. P. (2005). Goal orientation, implicit theory of ability, and collegiate instrumental music practice. Psychology of Music, 33(1), 36–57. https://doi.org/10.1177/0305735605048013

Nu certitudinea că puzzle-ul va fi rezolvat.

Nu convingerea că orice este posibil dacă încerci suficient.

Ci posibilitatea ca, atunci când ceva nu îți iese, să nu fii obligat să hotărăști imediat ce spune acel moment despre tot ceea ce vei putea face mai departe.